DIMENSIUNILE CRIZEI EDUCAȚIONALE ȊN ROMÂNIA

Negoiţă Anca-Roxana

Şcoala Gimnazială Călineşti, Floreşti-Prahova

REZUMAT:

Criza educaţiei pare a consta în lipsa de motivare a elevilor, conjugată în acelaşi timp, cu o demotivare la fel de profundă a profesorilor. Copiii însă au acces la cunoaştere şi prin alte surse externe şcolii şi profesorului şi anume prin intermediul computerului şi Internetului. Oare ar putea influenţa TIC-ul performanţa în învăţare? Studiile au arătat că elevii şi profesorii consideră utilizarea instrumentelor informatice în procesul didactic favorizante pentru învăţarea interactivă.

Acest articol îşi propune să argumenteze că utilizarea TIC la şcoală încurajează inovaţia didactică şi contribuie la modernizarea procesului instructiv-educativ.

CUVINTE CHEIE: criză, educaţie, elevi, TIC, computer

Ȋnvăţământul românesc se zbate de caţiva ani să iasă din starea de amorţeală existentă. Ȋn 2016 avem încă şcoli la nivelul anilor ’70-‘80 din punct de vedere al dotărilor şi al metodelor de predare folosite. Stilul greoi de lucru şi schimbările dese de curriculum au dus la această situaţie. Iminenta descentralizare a sistemului poate aduce şi mai multa ceaţă în sistem dacă nu vom fi pregătiţi pentru acest moment. Multi împărtăşesc ideea că învăţământul din ţara noastră are un nivel deosebit, care poate fi constatat atât prin rezultatele remarcabile obţinute de elevii şi studenţii români ce iau parte la competiţiile ştiinţifice internaţionale, cât şi prin faptul că numeroşi specialişti români cu studii în ţară şi care lucrează în străinătate sunt foarte bine apreciaţi în munca lor. Dar acestea sunt doar excepţiile, vârfurile unui sistem de educaţie cu o medie a eficienţei scăzută, fără să se vadă şi nereuşitele, insuccesele, concretizate de analfabetism. Ȋn secolul XXI al informaţiei, acesta este în creştere.

Fenomenul îngrijorător al slabei utilizări al tehnologiilor informatice sau chiar al şomajului, care se manifestă printre absolvenţii institutelor superioare de învăţământ din ţară este de obicei explicat prin criza economică de lungă durată pe care a suportat-o România de-a lungul celor 45 de ani de regim comunist precum şi în cei 27 ani de tranziţie nereuşită. Ȋnvăţământul este în criză de mai bine de două decenii, iar efectele crizei se văd în nereuşitele din activitatea socio-economică de astăzi şi se vor vedea cu atât mai dramatic în evoluţiile viitoare ale ţării noastre.

Criza educaţiei pare a consta în lipsa de motivare a elevilor, conjugată în acelaşi timp, cu o demotivare la fel de profundă a profesorilor. Demotivarea elevilor poate fi explicată prin contextul general în care se înscrie şcoala astăzi, context paradoxal dacă avem în vedere că se înregistrează o creştere exponenţială a cunoaşterii simultan cu o degradare continuă a instituţiei fundamentale care produce, administrează şi diseminează cunoaşterea – şcoala. Școala pare a nu mai fi o etapă foarte necesară în viaţa tinerilor.

Reuşita socială pare a fi mult mai importantă decât cunoaşterea şi formarea lor. Rolul elevilor în şcoală este unul pasiv. Paulo Freire îi vede pe elevi transformaţi în containere, în recipiente care trebuie umplute cu informaţii de către profesor. Acesta are o cunoaştere finită pe care trebuie să o transfere unei alte persone care se află în situaţia pasivă de recipient. Cu cât umple mai bine depozitele, cu atât un profesor este mai bun; cu cât se lasă mai uşor umpluţi şi mai mult, cantitativ vorbind, cu atât elevii vor fi consideraţi mai buni. Conteză cantitatea sau calitatea? Ȋnvăţarea prin care copilul nu învaţă, ci este învăţat “ucide curiozitatea şi interesul” consideră Seymour Papert. Copilul este nevoit să accepte să fie învăţat, primind cunoştinte organizate, ordonate de către adulţi. Toate acestea îl transformă într-un depozit pasiv de cunoaştere. Ȋnsă apare şi altceva nou. Copiii au acces la cunoaştere şi prin alte surse externe şcolii şi profesorului şi anume prin intermediul computerului şi Internetului. Aşadar au acces la alt tip de învăţare.

Ȋnlocuirea şcolii cu computere ar putea favoriza acest tip de învăţare, iar profesorul va avea altă responsabilitate. Din sursa de cunoaştere şi de transmitere, profesorul ar deveni un consilier, facilitator. Toate sarcinile lui ar fi preluate de computer. Cu toţii ştim ce multitudine de informaţii oferă acesta. Instrumentele informatice atrag elevii spre procesul didactic, implicându-i creator in studiu. Oare ar putea influenţa TIC-ul performanţa în învăţare? Studiile au arătat că elevii şi profesorii consideră utilizarea instrumentelor informatice în procesul didactic favorizante pentru învăţarea interactivă.

Utilizarea TIC la şcoală încurajează inovaţia didactică şi contribuie la modernizarea acestui proces. Randamenul profesorului creşte prin utilizarea computerului în timpul lecţiilor. Adaptând treptat metode tradiţionale de învăţământ la noile tehnologii, se va asigura o mai mare calitate a educaţiei şi va creşte nivelul de competenţe pe care tânara generaţie îl câştigă pe băncile şcolii. Cu toate acestea se ridică o serie de întrebări: Ce înseamnă o instruire eficientă? Cum se vede învăţarea din perspectiva elevului? Cum ştim ce ştie elevul? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările cu impact semnificativ pentru eficienţa procesului de predare. Schimbarea este răspunsul...schimbarea rolului profesorului.

Ȋn România, educaţia este centrată pe curriculă şi pe profesor şi nu pe dezvoltarea abilităţilor naturale ale elevilor. Acest lucru duce la demotivarea acelor elevi care gândesc vizual şi spaţial şi care au o gândire creativă şi nu reproductivă şi la neîmplicarea acestora în procesul învăţării. Astfel de practici educaţionale blochează creativitatea elevilor şi cultivă credulitatea şi obedienţa în planul deciziilor personale şi sociale. Aşa apar relaţii tensionate între elevi şi profesori fapt care îi demotivează pe aceştia din urmă. Consecinţele sunt superficialitatea în lucrul cu elevii şi abandonul profesional al multora dintre aceştia cu potenţial creativ în predare.

Evaluările secvenţiale ale elevilor se realizează inexact, fiind nestructurate pe dezvoltarea abilităţilor elevului, pe dezvoltarea inteligenţei, motivaţiei şi creativităţii. Acest tip de evaluare duce la confuzia asupra propriilor performanţe şi la lipsa de interes faţă de şcoală, la tendinţa de a fura nota şi necorelarea dintre merit şi notă. Astfel scad calitatea în educaţie şi gradul de încredere în şcoală, urmarea fiind reducerea şanselor de educaţie a elevilor ce dovedesc creativitate şi inventivitate.

Ce se face în sistemul educaţional românesc este memorarea de către elevi a celor predate de profesori şi nu cunoaşterea prin învăţare. Cunoaşterea trebuie construită. Trebuie să se pună accentul pe învăţare, nu pe memorare. Profesorul trebuie să îl ajute pe elev să cunoască. Ȋnvăţământul ar trebui sa fie centrat pe elev şi pe nevoile reale de educaţie ale acestuia. Stilul de predare practicat de o imensă majoritate a profesorilor este secvenţial, bazat pe memorare şi reproducere, în loc să fie practicate stiluri active, participative şi adresate copilului, nu tablei.

Educaţia nu se referă doar la transmiterea de cunoştinţe, abilităţi şi valori, ci se ocupă cu individualitatea, subiectivitatea sau persoana elevului, cu intrarea lor în lume ca fiinţe unice, singulare. Rolul ei este de a furniza indivizilor oportunităţi de a intra în lume. Educatorii şi instituţiile educaţionale ar trebui să arate interes pentru gândurile şi sentimentele elevilor lor şi să le permită acestora să raspundă, să se exprime în felul lor unic. Profesorii şi ceilalţi educatori nu numai că au sarcina de a crea oportunităţile şi climatul în care elevii să poată răspunde, dar au şi sarcina de a provoca elevii să răspundă prin confruntarea lor cu situaţii reale, practice. Astfel, elevii vor fi provocaţi să arate cine sunt şi unde se află.

Lipsa de interes a elevilor reiese şi din încărcarea la maximum cu ore şi lecţii, unele nefolositoare. Supraaglomerarea programelor şcolare este o hibă a şcolii româneşti reclamată de ani de zile de elevi, părinţi şi profesori, recunoscută de miniştrii Educaţiei, dar nerezolvată până acum de nimeni. Consecinţa? Școlarii care încearcă să ţină pasul cu cerinţele de la toate disciplinele se îmbolnăvesc. Alţii învaţă doar ce le place, iar mulţi îşi pierd total interesul faţă de şcoală. Aceştia resping cu totul şcoala şi informaţiile oferite de aceasta.
Ȋn afara materiei foarte încărcate, sistemul de învăţământ românesc în forma sa actuală pare să aibă mai multe probleme. El este informativ şi nu formativ. Sunt necesare mai multe ore practice. Trebuie să se stabilească foarte clar unde se doreşte să se ajungă, care să fie competenţele atinse de elevii noştri. Unii profesori sunt de părere că materiile nu sunt corelate între ele. Situaţii mai grave sunt atunci când există în manuale exerciţii care nu corespund materiei cuprinse în programa şcolară. Sunt diferenţe între programă, manualul alternativ şi exerciţii. Dascălii şi elevii deopotivă recunosc, că mai ales în anii terminali, dar nu numai, se învaţă mai ales la materiile de examen, cele care contează pentru admitere la liceu sau la facultate. Ȋn rest, se învaţă mai puţin, spre deloc, pentru că nu mai este timp fizic. Demotivarea elevilor pentru şcoală reiese din complexitatea materiei.
Curricula este orientată spre trecut. Aceasta este realizată fără norme de elaborare precise orintate spre dezvoltarea potenţialului elevilor, deseori fără aplicabilitate practică directă şi fără mijloace corespunzătoare de ridicare a interesului elevilor. Ea a suferit modificări fără studii preliminare asupra necesităţilor şi consecinţelor, în prezent ajungând să-şi piardă atât logica existenţei, cât şi necesitatea pentru integrarea socială ulterioară. Astfel se dezvoltă lipsa de interes din partea elevilor şi cresc absenteismul şi abandonul şcolar. Rezultatul este concentarea pe acelaşi tip de curriculă fără deschiderea de noi domenii la alegerea elevilor, toate acestea ducând la o cultură generală slabă şi o aplicabilitate practică a acestei culturi generale aproape nulă.

O altă consecinţă secundară cu grave efecte economice este pietrificarea în trecut şi extrem de slaba adaptabilitate la nou, inovare si iniţiativă în dezvoltarea de noi tehnologii. Sistemul îmbogăţirii curriculei era mai bine reprezentat în trecut, în perioada comunistă prin cluburile elevilor şi prin cercurile cu elevi, însă a devenit din ce în ce mai slab reprezentat şi mai ineficient în momentul actual. Mai rezistă doar în câteva locuri din ţară deşi prin asta se dezvoltă pasiunile de cunoaştere ale elevilor. Astfel apare auto-educaţia prin alte mijloace decât şcoala, prin mass media si Internet, prin şcoala străzii sau a stadionului, prin experienţa directă. De aici apare tendinţa tinerilor de a părăsi ţara şi de a pleca în locuri în care spera la un mediu de cultivare a personalităţii mai bine definit. Un rezultat secundar al acestui lucru ar fi lipsa de stimulare a creativităţii în predare ceea ce conduce la lipsa unei educaţii individualizate.

Putem spune că în România nu sunt cunoscute nevoile de educaţie pe piaţă. Aceasta se concretizează prin numărul mic de programe educative şi mica lor amploare în şcoli, care să acopere nevoile reale de educaţie a tinerilor. Accentul se pune pe instruire fără evaluarea feed-back-urilor. Aceasta duce deseori la demotivarea elevilor, mulţi dintre ei având insucces şcolar sau abandon scolar, deşi au o inteligenţă înaltă şi sunt potenţial capabili de performanţă înaltă. Exista un risc crescut al neîntegrării absolvenţilor pe piaţa muncii şi al inadecvării ofertei şcolilor cu nevoile reale ale educaţiei. Intrebând orice absolvent de facultate sau liceu dacă a avut vreodată nevoie de cunoştintele căpătate în şcoală, se va constata că o mare parte a acestor cunoştinte nu are nimic formativ sau o utilitate ulterioară.

Vorbeam mai sus de o lipsă de interes a profesorilor. Aceştia au o imensă responsabilitate. A fi profesor sau educator implică responsabilitatea pentru cineva pe care nu îl cunoaştem şi nu îl putem cunoaşte. Aceasta înseamnă mai mult decât responsabilitatea pentru “calitatea“ predării sau pentru satisfacerea cu succes a nevoilor celui care învaţă sau pentru ţintele instituţiei. Dacă educaţia are în vedere crearea oportunităţilor pentru ca elevii să intre în lume, şi dacă, în acest scop utilizează întrebări dificile, atunci este clar că prima responsabilitate a educatorului este aceea pentru subiectivitatea elevului, pentru ceea ce îi permite acestuia să fie o fiinţă unică, singulară. A-ţi asuma responsabilitatea pentru elevi nu înseamnă că trebuie să ştii totul despre ei. Nu înseamnă că nu-ţi poţi asuma responsabilitatea numai dacă ştii exact la ce se referă aceasta, adică dacă ştii ce li se va întâmpla în viitor ca urmare a eforturilor şi intervenţiilor tale educaţionale.

Ȋn ţara noastră, circuitul carierei didactice este plat, fără perspective de viitor, ceea ce duce la pierderea atractivităţii pentru majoritatea profesorilor cu iniţiativă şi dinamism. Astfel aceştia cad în formal şi în superficial în relaţiile cu elevii. Cei din urmă devin astfel acele containere de care vorbeam mai sus. Toate acestea duc la îndepărtarea sistemului de educaţie faţă de scopurile educaţiei. Urmarea este creşterea rezistenţei la schimbare. Profesorii cu multă vechime devin inadaptabili la o altă profesie sau la un alt fel de a lucra cu elevii.

Sistemul din România suferă de subfinanţarea şi demotivarea profesorilor în ceea ce priveşte performanţa în predare şi autoinstruire. Planificările şcolare sunt înţepenite în secvenţializare cu normare cantitativă si nu calitativă sau corelativă a actului didactic. Aceasta transformă profesorii în automate de predat, deseori dezinteresate de rezulatele predării.

Prin intermediul calculatorului profesorul ar fi eliberarat de un volum mare de muncă şi de activităţi birocratice. Rolul său s-ar schimba aşa cum am menţionat mai sus. El nu va mai fi nevoit să transmită informaţii elevilor prin expuneri, nu va mai fi obligat să elaboreze proiecte de lecţii şi să aibă grijă de întreaga rutină a unei ore de clasă, nu va mai corecta sute de teste şi nu va mai fi nevoit să parcurgă în viteză o programă supraîncărcată într-o perioadă de timp limitată. Timpul câştigat astfel va fi utilizat de acesta pentru a se achita de sarcina sa fundamentală – aceea de educator. Aşa va reuşi să-i scoată pe copii din ignoranţa, din indiferenţa cu care privesc ei şcoala din ziua de azi. Va reuşi să schimbe şi să formeze o nouă viziune a acesteia, viziune pe care copiii o vor percepe altfel.

Computerul va oferi o mare cantitate de informaţii, iar rolul profesorului este de a îi ajuta pe elevi să integreze învăţarea ca proces în propriile lor vieţi. Ȋi va ajuta să depăşească situaţiile dificile pe care multitudinea de informaţii o creează, îi va ajuta să armonizeze informaţiile oferite de computere cu propriul lor sistem de valori. Ȋi va încuraja şi îi va stimula să-şi desăvârşească educaţia.

Profesorii trebuie să formeze o echipă cu elevii, să devină facilitatori, îndrumători ai acestora, fără a se limita la transmiterea de informaţii şi evaluarea cantitativă a elevilor. Ȋnvăţarea centrată pe elev porneşte de la ideea că elevul nu trebuie să reproducă informaţia, ci s-o interiorizeze şi să fie responsabil de propria dezvoltare, atât din punct de vedere social, cât şi profesional. Rolul profesorului implică analiza fiecărei situaţii de învăţare, organizarea actului educaţional şi adaptarea lui la specificul elevului, evaluarea personală şi colectivă a întregului proces.

Există programe educaţionale care deşi dedicate profesorilor, urmăresc maximizarea gradului de angajare a elevului în actul educaţional, cu ajutorul profesorilor săi. Elevul devine responsabil de ceea ce învaţă, ceea ce implică, evident, un mai mare efort din partea acestuia pentru că începe să gândeasca, să-şi pună întrebări, să caute răspunsuri. El este propriul administrator al învăţării, autoevaluarea având un rol important în dezvoltarea personală. Astfel, elevul devenit adult poate face faţă mai bine provocărilor unei societăţi în continuă schimbare. Cunoscându-şi punctele forte, el va reuşi să se adapteze mai repede şi să folosească tehnologiile informaţionale apărute şi să îşi susţină astfel dezvoltarea profesională.

Profesorii trebuie să îi facă pe elevi să se implice în noi situaţii de viaţă prin aplicarea noţiunilor teoretice, să îşi aleagă modul de învăţare, să îşi evalueze munca, să coopereze, să folosească în mod util tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor. Practic, să devină responsabili, cu sprijinul profesorilor, pentru propria dezvoltare profesională.
Cât de necesar este computerul în şcoala de astăzi? Unii cred în progres şi în îmbunătăţirea calităţii vieţii - mai ales a calităţii vieţii elevilor, care sunt, dupa cum se zice, "adulţii de mâine". Ȋnsă întrebarea este: spre ce evoluăm (dacă evoluăm)? Sau, în altă ordine de idei, cum va fi viaţa în viitor? Pentru ce îi pregătim pe elevii de astăzi? Nu putem găsi uşor un răspuns în ceea ce priveşte viaţa, dar despre tehnologie ştim cu toţii: evoluează continuu. Iar noi trebuie să ţinem pasul. De asemenea, aceasta evoluţie poate fi surprinsă şi în modul în care învăţăm pe alţii şi suntem instruiţi.
Trăim în mileniul informaţiei, iar prezenţa computerului şi a tehnologiei în viaţa noastră este deja un lucru firesc. Oricine are un PC mai mult sau mai puţin performant, iar interesul pentru tehnologia informaţiei creşte constant, odată cu dezvoltarea (exponenţială) a acesteia. Deoarece cantitatea de informaţie pe care trebuie să o acumuleze în şcoala a crescut semnificativ în ultimii ani (şi este în creştere), elevul din ziua de azi se orientează către utilizarea computerului ca un mijloc de informare şi de asistare în procesul de învăţare.

Surse de informaţie precum Internetul şi programele educaţionale sunt din ce în ce mai folositoare, numărul de utilizatori ai Internet-ului şi solicitările pentru soft educaţional aflându-se în ascensiune. Este de remarcat faptul că Internetul este una dintre principalele surse de informare folosită în activitatea didactică, chiar dacă majoritatea declară că preferă metodele „clasice” de predare. Ȋn consecinţă, „calculatorul” a devenit o necesitate pentru elevi şi profesori deopotrivă, cei din urmă manifestând în ultima vreme o preocupare sporită. Spus pe scurt, utilizarea computerului - fie el văzut ca o jucărie, instrument ajutător sau sursă de informare - este importantă într-o eră dominată de descoperiri şi progrese tehnologice, dar mai ales de nevoia de cunoaştere şi informare continuă în toate domeniile.

Există o sumedenie de metode didactice, împărţite în mai multe categorii, fiecare având un anumit rol bine definit în educarea elevului şi a formării deprinderilor de învăţare a acestuia. Ȋntrucât elevul este în centrul instruirii, metoda aleasă de fiecare profesor trebuie să se axeze mai mult pe interesele celui care învaţă sau cel puţin să realizeze un echilibru între stilul individual de învăţare şi logica disciplinei. Elevul trebuie să fie conştient de bagajul de informaţii pe care îl are şi să-şi îmbunătăţească capacitatea de a învăţa singur.

Softurile educationale oferă un suport motivaţional pentru elev, îl ajută să-şi găsească ariile de cunoaştere în care excelează. Pentru ca învăţarea să fie eficientă, trebuie să ne preocupe un aspect foarte important în dezvoltarea intelectuală a elevului: atenţia. Din păcate, nu multe programe sau prezentări pun accent pe acest principiu al învăţării conştiente şi active. Elevul se poate plictisi uşor şi îşi poate pierde interesul pentru materie, mai ales la acele domenii de cunoaştere al căror conţinut curricular este predominant teoretic, în detrimentul aspectelor aplicative (matematica, fizica, chimia) şi poate fi uşor distras de jocuri, Internet sau alte programe.

Ȋnsă chiar şi aceste programe pot fi create în asa fel încât să sporească dorinţa de cunoaştere a elevului. Sau profesorii pot fi pregătiţi pentru a putea valorifica mai bine valenţele educative ale computerului şi aplicaţiilor acestuia. Cu siguranţă se va vedea un dinamism crescut în sfera soft-ului educaţional şi a tehnicilor de predare folosind calculatorul. Probabil că majoritatea şcoliilor vor beneficia de echipamentul şi resursele necesare pentru învăţare cu ajutorul computerului. Unele instituţii vor fi mai dotate decât altele sau nu vor avea un soft foarte bun. Putem fi siguri însă că tehnologia nu va da înapoi şi nici metodele de predare, şi, deşi nu ştim exact ce va fi in viitor, cererea de programe şi de soft educational va creşte.

Ieşirea din această criză nu se întrevede prea curând, mai ales că noul proiect de lege tratează mai mult forma învăţământului românesc şi nu fondul acestuia. Nu trebuie să aşteptam schimbarea fără să intervenim. Schimbarea nu poate fi realizată doar de organele de conducere din învăţământul românesc, ci şi de noi, cei implicaţi în acest sistem. O regândire a întregului sistem de învăţământ (nu doar modificarea ciclurilor de învăţământ), corelarea disciplinelor de studiu în conformitate cu cererea actuală a societăţii, pot duce la o îmbunătăţire a sistemului de învăţământ care nu este atractiv nici pentru cadrele didactice, nici pentru elevi. Accentul trebuie să se pună pe nevoile elevilor, dar nu trebuie să uităm necesităţile cadrelor didactice şi dorinţa acestora de a lucra într-un mediu nou.

Criza învăţământului românesc este strict legată de criza economică (tranziţia) pe care o traversează România. Ȋn tot acest timp cel care are de pierdut este elevul de azi, adultul de mâine şi, de aceea, această criză se va prelungi (sperăm însă nu la nesfârşit).

BIBLIOGRAFIE:

BENNETT, Frederick, Computers as Tutors: Solving the Crisis in Education, Sarasota: Faben, Inc., 1999.

BIESTA, J.J. Gert, Beyond Learning (Democratic Education for a Human Future), London and New York: Taylor & Francis Group, 2006.

FREIRE, Paulo. Pedagogy of the oppressed, New York – London: Continuum, 2000.

PAPERT, Seymour, The Future of School [online], 1980, [Citat 12 ianuarie 2017]. Disponibil pe Internet la adresa http://www.papert.org/articles/freire/freirePart1.html