Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768

Cosmogonia in sistemul gnozelor dualiste europene
Vineri, 08 Octombrie 2010 00:00

COSMOGONIA ÎN SISTEMUL GNOZELOR DUALISTE EUROPENE

 

 

 

Mitul creaţiei integrează largo sensu o poveste picantă, stilizată şi galonată de mistica simbolului, privind începuturile lumii aşa cum au fost ele percepute de către o comunitate şi cristalizate sufleteşte prin sacralizare. Doctrinele creaţiei, literaturizate în timp de diversele orientări religioase, nu au făcut decât să intepreteze acest miez în conformitate cu preceptele la care au făcut apel întru popularizare, cu specificul mentalităţii în care şi-au desfăşurat misiunea şi, ca un prinos adus imaginarului colectiv, cu nevoile intrinseci ale acestei mentalităţi. Reverberaţiile mitului cosmogonic s-au infiltrat în creaţiile marilor corifei ai curentelor ce au dominat scena religioasă a lumii, alimentându-le puterea de seducţie şi bântuind folclorul asemeni unor cai troieni, activând în acelaşi timp şi cu o constanţă bizară, o serie de invarianţi în jurul cărora s-a dezvoltat o fructuoasă speculă. Cosmogonia, ca apanaj al ideii religioase, s-a orientat deci spre includerea omului pe banda rulantă a facerii în calitatea sa de consecinţă supremă şi ultimă în centrul acestui proces, oferindu-i prin responsabilitatea care derivă de aici posibilitatea dacă nu chiar obligaţia de a perpetua creaţia ad majorem dei gloriam. Putem întrezări din acest punct de vedere un puternic liant supra-cultural la care au subscris involuntar majoritatea mediilor în care s-au născut mituri cosmogonice originale şi anume acela că omul leagă obârşia sa de sfera înaltului, de abisul întunecat al cerului spre care şi-a îndreptat obiectivul meditaţiei imediat ce nevoile primare şi-au pierdut stringenţa. Etimonul grec κοσμογονία (sau κοσμογενία) se dovedeşte a fi încărcat de o puternică substanţă sugestivă, pornind de la homericul kosmeo care făcea referire la aranjamentul ordonat, ordinea sau buna orânduire a trupelor care mărşăluiau, secondat de importantul sens ludic kosmokomes (atenta orânduire a aspectului vestimentar sau capilar la femei) şi ajungând până la ataşarea pitagoreică a semnificaţiei universului întreg, văzut iniţial doar din perspectiva boltei, a firmamentului iar ulterior cu o extindere semantică la universul văzut deci şi la pământ. Vedem inclusă aici lumea ca metonim al fiinţei pusă în discuţie sub imperiul nevoii de a fi integrată într-un sistem, de a fi un actor de prim rang în dinamica unor cauzalităţi primordiale iar ca o consecinţă putem situa cosmogonia pe coloana vertebrală a însăşi existenţei spirituale chiar în exteriorul stratului ei religios. Orice aplecare asupra genezei utilizând această prismă conţine în primul rând o dimensiune ontologică pentru ca în subsidiar să se refere (şi) la trăsăturile pertinente cu care s-a jalonat studiul religiilor.

Legătura puternică pe care kosmosul a impus-o indivizilor de pe întregul pământ  s-a transfigurat într-un invariant care a generat creaţionismul, o dogmă cu un manifest literar de mare anvergură critică, conform căreia universul a avut la bază o entitate demiurgică, opusă ideologic evoluţionismului sau teoriei Big Bang-ului sau altor luări de poziţie în această privinţă. Diferitele modalităţi de interpretare ale formei de existenţă iniţiale au condus la  atingerea unui palmares demn de invidiat dacă ne gândim la densa varietate a miturilor cosmogonice în lume. De la mitul genetic creştin etalat în Cartea facerii din Vechiul Testament şi până la cel mayaş cuprins în Popol Vuh, această entitate primordială a îmbrăcat un număr de forme direct proporţional cu indicele gradului de diversificare culturală al populaţiilor. Dificultăţile de concepere iconică a unui increat s-au lichefiat în atanorul imagistic universal eliberând ca dintr-o cutie a Pandorei duhuri plutitoare, forţe divine, zei primordiali, prunci strălucitori în coronamentul unor flori de lotus, broaşte ţestoase şi coioţi, antropomorfi născuţi dintr-un ou, giganţi, lebede, gâşte, păsări, şerpi marini, entităţi paradisiace şi exemplele pot continua. Amprentele personalităţii de care a dat dovadă fiecare sistem de gândire nu se regăsesc decât în pelicula subţire a detaliilor de tipul duratei, al bifurcărilor, al concrescenţelor, al forţelor motrice generatoare de viaţă (suflu, topire, enunţare) cu care au considerat de cuviinţă să se prezintă în faţa maselor pentru a le îndoctrina însă cea mai mare parte dintre sisteme concordă în ceea ce priveşte existenţa unui alt invariant şi anume oceanul primordial. Mitul plonjonului cosmogonic a fost statuat cu deosebită acurateţe de către Mircea Eliade şi credem, fără a mai insista asupra numeroaselor sale întrupări, că un viitor studiu ne va prilejui ocazia de pătrunde mai bine şi mai pe larg subiectul.   Cunoscându-se pe sine, conştientizându-şi compoziţia chimică, omul a conchis că el este produsul finit al succesiunii de concentrări a materiei primordiale cu aportul indubitabil al entităţilor prime şi intuind micro-universul i-a oferit conform dualismului - de care devenea conştient la tot pasul şi care îl invita practic la identificarea lui în toate domeniile de activitate de-a lungul vieţii - un corespondent macro, proiectat în trecut cu scopul vădit de a-şi consolida piatra din capul unghiului. Fixând teoretic trecutul şi explicându-l chiar cu riscul mitologizării, omul a privit cu mai multă încredere înspre viitor şi s-a lăsat sedus de către nenumărate profeţii oricând i s-a oferit ocazia, fericit fiind să statornicească măcar acest punct pentru a construi restul până la infinit în jurul lui...   

 Titlul acestui scurt comentariu asociază doi termeni deopotrivă de importanţi în tabloul spiritual al omenirii, ambii fiind unităţi de măsură în delimitarea ideologiilor pe care le reprezintă faţă de altele dar împreună cu care se adapă din acelaşi izvor mitologic. Referindu-se la sensul de bază al gnozei, aceea de cunoaştere, investigare, Mircea Eliade subliniază preeminenţa unora precum creştinismul, iudaismul, zoroastrismul care includeau in nuce o componentă ezoterică, adăugând faptul că aproape toate temele mitologice şi escatologice folosite de către autorii gnostici sunt anterioare gnosticismului. Unele dintre acestea sunt reperabile istoric în Iranul antic sau în India Upanişadelor, în orfism sau platonism, altele sunt legate de sincretismul elenic, de iudaismul biblic şi intertestamentar etc. Ceea ce susţine gnosticismul nu este integrarea unor elemente aleatorii preluate ad hoc ci o reinterpretare îndrăzneaţă, deosebit de pesimistă, a câtorva mituri, idei şi teleogumene de largă circulaţie în epocă.[1] Mare admirator şi exeget al operei eliadeşti, Ioan Petru Culianu situează originea dualismului european în Iran, subsumându-i gnosticismul ca o primă ipostază cronologică şi se opreşte asupra unui număr finit de curente religioase pe care le numeşte dualisme ale Occidentului ca urmare a preocupării şi râvnei cu care bisericile creştine s-au aplecat asupra lor (datorăm Inchiziţiei şi aplombului ei nefericit cele mai multe dintre scrierile despre cathari spre exemplu) şi care într-o ordine amintind mai mult de o vulgară filiaţie decât de o delimitare istorică prêt-à-porter încep cu Marcion şi continuă cu maniheismul, paulicianismul, bogomilismul şi catharismul[2]. Gnoza nu a fost în esenţă o erezie concatenară cu creştinismul chiar în condiţiile în care surse irano-eseniene s-au revărsat în el iar de cealaltă parte, gnoza a fost tributară Vêndântei antice indo-iraniene. Ele au fost două sisteme de gândire independente, contemporane prin prelungirile lor cu hermetismul sau neo-platonismul, impunând o anumită polaritate (insuficient demonstrată după opinia lui Culianu deoarece nu s-au verificat pe deplin doctrine în care Răul să nu fie învins în cele din urmă de Bine) cu monismul care admitea invariabil un singur principiu guvernor. Gnosticii au postulat existenţa a două naturi perfect distincte încorporate una în lumea divină şi una în lumea ocupată de oameni iar exerciţiile de identificare genetică a începuturilor fiecărora a făcut posibilă catalogarea congregaţionistă amintită mai sus. Trebuie să admitem în schimb că ceea ce constituie în mod general acceptat un mit cosmogonic reprezintă în primul rând sloganul sintetizat şi stilizat al unei ideologii savante cu privire la naşterea Universului într-o formă accesibilă în primul rând maselor. În conştiinţa acestora determinările, autosuficienţa increaţilor sau coeternitatea principiilor genitoare trebuiau să îmbrace haina imediatului şi să se sprijine bineînţeles pe elemente la îndemâna puterii lor de înţelegere pentru ca sedimentarea să suporte testul anduranţei. Iar dacă luăm în considerare constrângerile venite din partea unor terţi cu atâta putere încât să ameninţe în mod real dezvoltarea liberă a gândirii gnostice precum Flavius Theodosius (401 – 450 e.n) care le-a scos în afara legii, vom înţelege mai bine aura mistică a acestor doctrine şi nevoia de adaptare a discursului de convertire la dinamica socială din teren. Gnoza în sens dualist nu a dobândit însă onoarea de fi intens prigonită decât atunci când formele ei s-au strâns în nuclee stabile, formate în jurul unor voci care s-au ridicat împotriva marilor idei religioase pe care le considera depăşite ori insuficiente. Şi acestea (creştinismul, iudaismul, islamismul, budismul) şi-au definit gnoze ad usum proprium dar mulţumindu-se mai degrabă cu perpetuarea concluziilor la care au ajuns şi cu anvergura inoculării acestora decât cu problematizarea continuă şi căutarea unei formule satisfăcătoare pe plan universal.

Discuţiile privitoare la cosmogonii sau interpretările cosmogoniei în gnozele dualiste pleacă de la premisa că mitul gnostic funcţionează pe bază de ipostaze[3]. Acestea apar prin “zeificarea unor concepte abstracte, prelucrarea unor părţi sau puteri divine care devin entităţi abstracte, generative, care funcţionau ca arkhai, constituenţi sau factori de reglare pentru cosmosul nostru şi ontologia sa”[4]. Geneza transcedentală ca parte a mitului gnostic, la care se referă Hans Jonas, unul din mentorii lui Culianu, s-a sprijinit pe o multiplicare a ipostazelor sau eonilor formând o Pleroma sau plinătatea divină. Acest concept are două nuanţe: una pune în valoare o regiune proprie creatorului însuşi iar cealaltă reliefează o lume în care acelaşi creator se vede nevoit să coboare personal sau în care trimite un zeu ascuns sau Demiurg Şarlatan sau Trickster în scopuri manifest ori abscons germinative. Pleroma, opusă Kenomei (vidul) reprezintă o lume a perfecţiunii şi a armoniei absolute din care au emanat o serie de esenţe divine numite în gnosticism eoni, eternităţi sau realităţi supreme[5] iar drama ei intimă a cauzat apariţia lumii de jos. Dintre toate ipostazele, una provenită  din dialectica iudaică, Sophia (sau înţelepciunea) este cea în jurul căreia gravitează toate teoriile gnostice privind cosmogonia, asociindu-se astfel creaţia cu inteligenţa. Valentinus (sec. II) un egiptean stabilit într-o comunitate creştină din Roma a urmărit o pleromă – plenitudine incognoscibilă care constituie ultimul temei al existenţei – care a produs incluzând pe Sophia, treizeci de eoni consideraţi forţe creatoare ale lumii şi în acelaşi timp nişte fiinţe abstracte închipuite dintr-o perspectivă mitologică. Însă şi alţi gnostici utilizează acest concept, după opinia lui Victor Kernbach poate şi pentru a contracara sau concura mitul biblic al facerii în şase zile, pleroma fiind identificată de această dată cu universul fără început şi producător al unui ciclu indeterminat de eoni, uneori ierarhizaţi, astfel încât, într-o viziune dualistă fără ambiguitate, eonul superior este Isus Christos ca martor participant la geneză apoi ca un custode ale omenirii pe care o veghează şi devine mântuitorul ei; iar eonul inferior este Demiurgul purtător al principiului impur şi creatorul lumii materiale vizibile (pentru Marcion de pildă acest Demiurg fiind identificabil cu tradiţionalul Yahweh şi nu cu un principiu demoniac); de aici rezultâ şi ideea imperfecţiunii lumii create[6]. Înainte de a indexa mărturiile culese de către cărturarii interesaţi de facerea universului în mişcările dualiste, se impune asumarea unei rezerve bazate pe gradul înalt de generalitate pe care îl abordăm şi care tinde din nefericire să distanţeze într-o primă fază aceste orientări unele de celelalte ca urmare a unei istoricităţi ce totuşi se dovedeşte necesară iar pe de altă parte să le omogenizeze din punct de vedere dogmatic dat fiind faptul că cel puţin în privinţa cosmogoniei diferenţele nu au un caracter disjunctiv ci converg mai degrabă către o sursă comună. Variantele miturilor sunt numeroase pe măsura studiilor întreprinse iar citarea uneia din ele poate servi cu o oarecare precizie la înţelegerea generală a fenomenului.

Potrivit versiunii aparţinând lui Irineu (130-202) din Adversus Haereses (un amplu tratat în care sunt combătute şi respinse învăţăturile unor grupuri gnostice) şi citate de Culianu în Arborele gnozei, Sophia este ultimul eon al Dodecadei (variantă privind numărul eonilor iniţiali emanaţi din Pleroma). Deşi are un soţ, pe Theletos (figură care apare şi în scrierile valentiniene[7]) ea acţionează de una singură; de aceea păcatul şi patima ei, în aparenţă erotice, sunt mai degrabă rezultatul nesăbuirii sale. Cuprinsă de dorinţa de a-l cunoaşte pe Tatăl ascuns, Sophia încearcă să urce până la el fiind însă oprită de Horos – Limita care separă eonii superiori de cei din straturile de mai jos. Intenţia (enthymesis) şi Patima Sophiei se prefac într-un produs mizer, pe care ea îl zămisleşte de una singură, un produs a cărui neaşteptată întrupare îi provoacă mamei Suferinţa, Zbuciumul, Stupoarea şi Îndoiala, o tetradă a relelor care se află în ultimă instanţă la originea materiei. Prin intervenţia eonilor, este expurgată de Intenţie şi de Patimă, care rămân în afara Pleromei, în vreme ce ea este readusă printre semenii săi. Intenţia-Patimă, numită Ahamot, încearcă zadarnic să pătrundă în Pleromă, la ale cărei lumini râvneşte, deoarece chiar inferioară fiind, mai păstrează totuşi o anumită aromă de nemurire. Oprită de Limită, mâhnirea ei se preface într-o tetradă a pasiunilor: Durere, Spaimă, Confuzie şi Ignoranţă. Însă acestora li se alătură şi o emoţie pozitivă, născută din dorinţa ei de perfecţionare: Conversiunea (epistrophe). Din Conversiune se trag Sufletul Lumii şi sufletul Demiurgului (Yaldabaoth), în timp ce toate celelalte se trag din Zbucium şi Durere. Cu adevărat din lacrimile ei se trage substanţa umedă; din râsul ei substanţa luminoasă; din durerea şi din consternarea ei, elementele corporale ale lumii. Căci ea plângea şi se întrista deseori, din pricină că fusese părăsită în întuneric şi în pustiu, iar alteori, gândind la lumina care o părăsise, se mai întrema şi râdea, apoi se întrista din nou. În varianta valentiniană, Demiurgul este alungat mai apoi din Pleroma şi făureşte neputinciosul Om psihic. Eonul Christos îi insuflă viaţă plăsmuind astfel Omul pneumatic aruncat mai apoi în vârtejul materiei de către Yaldabaoth, cel privat acum de puterile sale eonice.

Asocierea Demiurgului alungat cu Demiurgul Şarlatan sau cu Tricksterul din mitologia cosmogonică nord-americană a constituit obiectul cercetărilor lui Ugo Bianchi în Il dualismo religioso (Roma, 1958). Acesta constată continuitatea teritorială a unui astfel de Demiurg, înregimentând zeităţi precum Coyotul indienilor yuki, Loki, scandinavul înfumurat şi venom tongued şi ajungând la mitul zervanit în care îşi au originea mai multe povestiri dualiste europene populare. În versiunea autorului armean Eznik din Kolb[8], Zervan este o fiinţă după toate aparenţele androgină, numele lui fiind traductibil prin Soartă sau Destin. Acesta exista înainte de orice (idee profund monistă, dar din care dualismul a sustras suficiente elemente) şi dorea cu ardoare un fiu, scop în care aducea în mod repetat un sacrificiu timp de o mie de ani. La un moment dat este cuprins de îndoieli cu privire la utilitatea sacrificiului iar în matricea lui sunt concepuţi doi fii: Ohrmazd în virtutea sacrificiului şi Ahriman în virtutea îndoielilor. Zervan promite să-l facă rege pe cel dintâi care va ajunge la el. Ohrmazd îi descoperă lui Ahriman acest plan iar acesta se grăbeşte să-i străpungă sânul şi să se prezinte primul înaintea Tatălui său. Zervan nu-l recunoaşte: Fiul meu, zice el, e parfumat şi luminos, tu eşti întunecat şi împuţit. Oricum, Zervan este obligat prin jurământ să-i acorde lui Ahriman titlul de rege, dar numai pentru nouă mii de ani, după care Ohrmazd va domni şi tot ce va voi să facă, va face. Fiecare dintre cei doi fraţi încep să creeze: “Şi tot ce crea Ohrmazd era bun şi drept iar ceea ce făcea Ahriman era rău şi strâmb”. Sistemele dualiste care au plecat de această concluzie, anume că materia este în esenţă un derivat negativ au acceptat implicit existenţa unui Dumnezeu bun şi a unui Demiurg inferior. Este cazul marcioniţilor.

Iniţiatorul acestui curent de opinie în spiritualitatea impregnată de creştinism din Roma, a fost unul din discipolii lui Cerdon din Antiohia de la care şi-a apropriat Evangelionul şi Apostolikonul, două cărţi de căpătâi cărora opera sa de mai târziu, Antithesis le datorează fără îndoială multe dintre convingeri. Cele mai multe informaţii despre Marcion provin însă din lucrarea Adversus Marcionem (207) a lui Tertulian din care aflăm că provine din Sinope, un port la Marea Neagră din regiunea Pontus (tărâm natal între alţii şi pentru Diogene şi pentru Onkelos, un traducător al Pentateuhului) şi că a fost expulzat din comunitatea creştină din acele locuri (cu toate că tatăl său era episcop) în virtutea acuzaţiei că ar fi sedus o virgină[9]. După ce a debarcat la Roma la începutul secolului al doilea în calitatea sa de proprietar de vase, face o donaţie substanţială creştinilor pe care îi apreciază şi îi concurează făţiş însă în timp părerile lor devin divergente, plecând de la neconcordanţele dintre evanghelia lui Christos şi scripturile evreilor[10]. Cel care stipulează legătura imuabilă dintre evanghelia lui Christos şi totalitatea manifestărilor şi convingerilor religioase ale lui Marcion a fost Adolf von Harnack. Acesta vede în epistolele pauline un punct de plecare în demersul său gnostic şi prin aceasta corespondenţele cu imaginarul creştin devin palpabile deşi Culianu optează pentru câteva atribute precum dualistă, antiiudaică, encratică (ascetică), docetistă (nu admite realitatea patimilor şi a morţii lui Isus Christos pe cruce) vorbind despre doctrina lui. Cosmogonia marcionită comportă un univers cu cinci etaje: trei ceruri, Pământul şi Infernul. În cel mai înalt dintre ceruri sălăşluieşte Chrêstos, zeul luminii şi al bunătăţii; în cel ce-al doilea se află tronul lui Yahweh din legea iudaică iar în cel din urmă campează armatele sale de îngeri. Pe pământ domneşte materia care nu este decât o manifestare a lui Satan (Demiurgul Şarlatan, Tricksterul) sau un regat al cărui prinţ şi legiuitor este. Infernul este destinat conform uzanţelor sufletelor condamnate de către Yahweh. Atunci când Dumnezeul luminii şi al bunătăţii realizează că oamenii de pe pământ sunt nefericiţi şi corupţi din pricina Satanei (care în calitatea sa de legiuitor opera selecţii riguroase cu urmări definitive asupra unei părţi a omenirii) trimite pe Fiul său în formă umană pentru a-i salva. Nu a făcut în aşa fel încât să fie născut de femeie pentru că o naştere carnală, spunea Marcion, “este pentru Dumnezeu un lucru demn de ruşine”. Tertulian replică nu fără oarecare soliditate în argument că şi crucificarea este o afacere la fel de ofensatoare pentru Dumnezeu chiar în absenţa sau în prezenţa unei suferinţe reale şi mai mult, înainte de a-şi completa echipa de apostoli, Christos, fiul lui Dumnezeu a fost victima unei conspiraţii a Răului care l-a luat drept om şi l-a supus unor suplicii rezervate în general oamenilor, fără a-i cunoaşte însă adevărata natură. Cu toate acestea Christos urcă, după ce probează aceste suplicii, în al treilea cer de unde primeşte sfântul nume Isus şi apare ucenicilor, apoi lui Paul, căruia îi încredinţează răspândirea învăţăturilor sale în lumea întreagă. Mai târziu, adaugă Marcion, anunţatul Mesia al profeţilor – adică Antichristul - va veni să restaureze Israelul şi va separa pe cei care au crezut în răscumpărare de necredincioşii care vor fi aneantizaţi împreună cu Materia, în timp ce sufletele merituoşilor se vor ridica în al treilea cer. Fireşte că orientarea diteistă a lui Marcion a oripilat înaltele feţe bisericeşti creştine care au constatat cu o veselă şi vehementă stupoare apariţia treptată a unui nou cult, cel marcionit şi care habeat corpus au identificat adversarul concret asupra căruia îşi vor revărsa în curând din abundenţă autoritatea. Marcionismul a sfârşit, după o existenţă destul de îndelungată în Italia şi câte puţin cam în toată Europa prin a fi înglobată în sistemul maniheist prin intermediul căruia se va aşeza la bazele catharismului medieval.

Manifestându-se pe o arie vastă, din Iran până la Marea Nordului, în China şi Africa, pe o perioadă de aproximativ zece secole, furnizând chiar şi Islamului elemente ritualice precum cei cinci stâlpi ai înţelepciunii, maniheismul a fost una dintre cele mai importante religii ale lumii, dispariţia ei privând spiritualitatea umană de un filon exegetic deosebit de fertil. Gradul său de universalitate este susţinut de nenumăratele ramuri care s-au desprins în sensul congregaţionist al catolicismului şi nu cel reformist, precum mesalienii, rătăcitori şi cerşetori trăind în rugăciune continuă (dominicani sau franciscani avant-la-léttre), priscilianismul care propovăduia şi el un determinism astrologic sau paulicianismul. Dispariţia maniheismului a fost lentă, însă a culminat cu sublimarea preceptelor sale în prelungiri ca cele ale mazkadiţilor iranieni, Zandaka (contestatarii) musulmani, paulicienii bizantini, bogomilii bulgari şi bosniaci, patarinii renani sau catharii italieni şi francezi. Toate aceste mişcări au adaptat dualismul gnozei maniheene recunoscând doi dumnezei, unul bun şi luminos şi unul rău şi tenebros, natura angelică a lui Christ, arborând docetismul şi admiţând preeminenţa unei judecăţi finale împreună cu identificarea infernului în lumea materială drept consecinţă[11].     

            Cosmogonia maniheană[12] admite existenţa primordială a două substanţe distincte şi contrarii (in exordio fuerunt due substantiae a sese divisae). Prima din ele poate fi considerată drept o Pleroma, în care Dumnezeu-Tatăl ocupă postul de împărat al luminii, perpetuu prin originea lui sfântă, adevărat prin însăşi natura sa, exultând prin propria-i eternitate şi proprietar a douăsprezece membre resurgente din lumina sa (receptacul al înţelepciunii) în care sălăşluiesc nenumărate comori şi în fiinţa cărora vieţuiesc într-o simbioză armonioasă eonii preafericiţi şi glorioşi ale căror număr şi durată nu pot fi socotite. Alături sau concatenar cu această lume se află imperiul tenebrelor, adânc şi uriaş (tenebrarum terra profunda et immensa magnitudine) în care îşi duc existenţa nişte corpuri de foc, adică un fel de fiinţe ciumate[13]. Teritoriul continua cu un ţinut de ape nămoloase bântuite de vânturi atroce, populat de locuitori diformi, apoi cu o regiune de foc coruptibil cu conducătorii şi popoarele ei, în mijlocul căreia se mai găsea un teritoriu cuprins de ceţuri şi fum unde trona principele întunecat şi crud alături de acoliţii săi cu care stăpânea toate cele cinci terrae pestiferae. Această descriere a începuturilor a fost extrasă dintr-o relatare aparţinând Sf. Augustin care comenta sever Epistula fundamenti a lui Mani (216-274), promotorul religios al curentului maniheist. Jacques Henri Prevost îl cataloghează pe acesta într-o lucrare amintită mai sus ca fiind un Parsi (descendent al celei mai mari comunităţi zoroastriene din subcontinentul indic) ce se autodeclara succesor al lui Buddha. Profesa o religie care sintetiza ideile lui Zoroastru, pe cele ale lui Buddha şi pe cele ale lui Isus. Despre mitul cosmogonic maniheist a vorbit şi Theodor bar Kônaî, un episcop nestorian din Kashkar trăind după spusele lui Culianu, care îl citează în Gnozele dualiste, la cumpăna dintre secolele VI-VII. Bar Kônaî foloseşte izvoarele Sf. Augustin şi aminteşte despre existenţa iniţială a două principii, unul pozitiv şi unul negativ corespunzătoare celor două teritorii, unul de lumină (athrā de nuhrā) stăpânit de Principele Măreţiei şi unul al întunericului etern, distanţate după opiniile bazate pe Cartea Uriaşilor ale lui Sever, patriarhul Antiohiei între 512-518, la fel ca fiinţa unui rege de cea a unui porc. Terra lucida aflată sub oblăduirea Regelui Paradisului are cinci compartimente sau sălaşuri (shekinātā): Inteligenţă, Raţiune, Gândire, Reflectare, Voinţă (noûs, énnoia, phrônêsis, enthymêsis, logismós în greacă, sau mens, sensus, prudentia, intellectus, cogitatio în latină după diverşi interpreţi[14]). În perfectă corespondenţă, împărăţia întunericului este organizată şi ea într-o pentadă compartimentală: Fum, Foc, Vânt, Ape, Întuneric: alius tenebris, aliud aquis, aliud ventis, aliud igni, aliud fumo plenum, malum esse animalia in illis singulis nata elementis, serpientia in tenebris, natantia in aquis, volatilia în ventis, quadrupedia in igne, bipedia in fumo[15]. Principele  tenebrelor este descris în Kitāb al-Fihrist (o încercare exemplară, de pionierat, de indexare a tuturor cărţilor scrise până la vremea aceea în arabă de către persani, arabi sau alte popoare) a lui Ibn al-Nadīm, un musulman şiit din Persia care a trăit în sec. X: capul lui seamănă cu cel al unui leu, trupul lui este ca trupul unui dragon, aripa asemeni aripii unei păsări, coada precum coada unui şarpe mare şi cele patru picioare precum picioarele unui animal de povară. Imaginea seamănă izbitor cu cea a lui Yaldabaoth din Apocalipsa lui Ioan: ..capul lui are înfăţişarea unui leu ieşit din lumea focului: aripile şi umerii lui seamănă cu cele ale vulturului, potrivit cu imaginea fiilor Vântului; mâinile şi picioarele lui sunt demoni, după imaginea fiilor din lumea Fumului; pântecele lui seamănă cu al şarpelui, după imaginea fiilor din lumea Întunericului; coada este cea a peştelui care aparţine de lumea fiilor ape. Fiecare din regiunile întunecate este prezidată de către un Arhonte iar deasupra lor se află arhontele suprem (diavolul creştin, Shaytan sau Iblis în islamism, Ahriman la iranieni, Shimnu la uiguri, t’an-mo la chinezi etc.). Arhonţii sunt făpturi josnice care se luptă unii cu alţii până ajung la hotarele Luminii. Părintele Măreţiei evită să arunce în lupta de apărare a regatului său Arhonţii Luminii, pentru că aceştia erau în esenţă pacifişti şi hotărând să se războiască de unul singur, cheamă la sine pe Mama celor Vii (emmā de hayyē) care la rândul ei îl invocă pe Protoantrop (nashā qādmayā). Acesta ridică la luptă pe cei cinci fii ai săi, elementele pure: aerul limpede, focul pur, zefirul, lumina şi apa pură care se opun elementelor imunde ale Regelui Întunericului:. Principele întunecat înghite însă pe trimişii Luminii fără să realizeze că această hrană este toxică pentru el iar Protoantropul se adresează de şapte ori Părintelui Măreţiei care recurge la planul B. Invocă pe Prietenul Luminii (habbīb nahirē) care la rândul lui cheamă la sine pe Marele Arhitect (bān rabbā) numit şi Dumnezeul-Splendoare, sau Dumnezeul care crează noi eoni sau Constructorul noii glorii. Acesta în sfârşit, invocă Spiritul Viu (acta archelai) înzestrat cu inteligenţă, raţiune şcl. care îşi invită fiii corespunzători fiecărui membru al său: pe Splenditenens, pe Marele Rege de Onoare, pe Adamas de Lumină, pe Regele Gloriei, şi pe Purtător (sau Omofor ori Atlas, cel care poartă Pământul pe umerii lui). Spiritul Viu îl scoate pe Protoantrop din Întuneric întinzându-i mâna dreaptă (maniheenii îşi ofereau unul altuia mâna dreaptă atunci când se întâlneau pentru a rememora scoaterea din Întuneric), îi omoară pe Arhonţii Întunericului şi le aduce leşurile Mamei celor Vii. Din pielea lor aceasta făureşte unsprezece ceruri iar corpurile le aruncă în Întuneric unde formează opt pământuri. După Ioan Damaschinul[16] elementul pământ provine din carnea Arhonţilor pe când munţii, structurile stâncoase, provin din oasele lor. ”Astfel toate componentele naturii care ne înconjoară provin din cadavrele imunde ale puterilor răului.” (F. Cumont). După ce Spiritul Viu şi-a înfăptuit misiunea demiurgică, fiece Fiu al Spiritului a primit câte o funcţie în sistemul supravegheat de Marele Rege de Onoare, instalat în cer, Splenditenens ţine hăţurile celor cinci zei strălucitori, iar Atlas poartă în continuare pământurile pe umerii săi. După bar Kônaî, din Lumina recuperată de Spiritul Viu ar proveni Soarele şi Luna iar la rugămintea Mamei celor Vii, a Spiritului Viu şi a Protoantropului, Părintele suprem îl invocă pe Tertius Legatus (numit şi Fecioara de Lumină, Androginul, Masculofemina) care la rândul lui invocă cele douăsprezece Fecioare sau virtuţi: Regalitate, Înţelepciune, Victorie, Persuasiune, Puritate, Adevăr, Credinţă, Răbdare, Echitate, Bunătate, Justiţie şi Lumină. Legatus locuieşte în soare iar fecioarele devin piloţii navei celeste.

            Pesimismul maniheist, bazat pe natura infectă a lumii a răzbătut în timp până la mişcarea sectară a lui Bogomil (cel iubit de Dumnezeu), un preot de ţară din Bulgaria care începând din sec. X începe să atragă atenţia observatorilor laici şi religioşi din Bizanţ[17]. Către anul 930 începe să propovăduiască sărăcia, umilinţa, pocăinţa şi rugăciunea deoarece lumea aceasta a fost zămislită de către Satanail, fratele lui Hristos şi fiu al lui Dumnezeu. Bogomilii nu mâncau carne, nu beau vin şi respingeau căsătoria. Comunitatea lor nu admitea nicio ierarhie iar bărbaţii şi femeile îşi mărturiseau unul altuia păcatele, dezlegându-le în acelaşi timp. Singurul izvor direct care dezbate problematica lor este Interrogatio Johannis (Întrebările lui Ioan) un text apocrif cuprinzând un dialog între Ioan evanghelistul şi Isus Christos pe tema creării lumii, adus din Bulgaria în timpul episcopului cathar lombard Nazarie din Concorezzo (pe la 1190) şi tradus în latină. În cosmogonia bogomilică, Satanail poate circula liber de la tronul Tatălui invizibil până la iad şi este intendentul întregului cosmos, compus din şapte ceruri, dedesubtul cărora se află zona Aerului, a Apelor superioare, a Apelor inferioare, a Pământului,  susţinut de doi Peşti, a norilor care reţin apa oceanului (tenentes pelagum maris) şi în sfârşit zona Iadului (geena ignis). Această stare de fapt provoacă existenţa a şapte niveluri superioare (cerurile) şi a şapte niveluri inferioare[18]. Lumea iscată de Sathanael este neorganizată, motiv pentru care acesta urcă la Tatăl Suprem ca să convingă îngerii să-l urmeze în calitate de conducător, cu argumente preluate din evanghelia lui Luca. Seduce o serie de arhonţi, însă Dumnezeu trimite o parte din îngerii credincioşi să ridice de la rebeli însemnele angelice iar de la Sathanael lumina gloriei sale (lumen gloriae suae) ceea ce îi determină apariţia a şapte cozi, corespunzătoare celor şapte păcate prin care seduce omenirea: minciuna, adulterul, zgârcenia, furtul, blasfemia, ura şi discordia. De menţionat că în cosmogonia bogomilică Sathanael nu este creatorul ci arhitectul lumii, a cosmosului inferior, deşi sursele indică diverse variante ale mitului. Conform cu Interrogatio Johannis,  Sathanael îl modelează pe om din lutul pământului după asemănarea sa şi porunceşte îngerilor din al doilea sau al treilea cer să intre în acest trup, procedând în mod similar şi cu femeia în care inserează un înger din al doilea sau din primul cer. Fiinţele acestea primordiale nu ştiu însă a înfăptui păcatul împreunării iar Sathanael recurge la un şiretlic. Inventează Raiul, aşează acolo pe oameni şi sădeşte în mijloc o trestie, Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului, în care ascunde pe şarpe, făcut din saliva sa. Pătrunzând în şarpe, Cel Viclean o seduce pe Eva şi o fecundează cu coada lui. Roade şi robi ai concupiscenţei diavolului, Adam şi Eva dau naştere unei rase satanice care se propagă în modul numit traducianist (credinţă conform căreia sufletul este moştenit împreună cu trupul de la părinţi). O altă versiune a mitului prezintă pe Arhontele lumii care plăsmuieşte pe Adam vrând să-i implanteze un suflet furat de la Dumnezeu (odată cu Soarele); îndată însă ce i-l introduce pe gură acesta iese prin anus şi viceversa, rezultând un proces total nesatisfăcător. Trupul lui Adam rămâne neînsufleţit timp de trei sute de ani până când Arhontelui îi dă în minte să se hrănească cu tot felul de animale spurcate precum şarpele, scorpionul, câinele, pisica, broasca, nevăstuica, după care obţine o salivă numai bună de scuipat asupra sufletului respectiv, care inoculat lui Adam îi va rămâne în piept pe vecie. Meniul arhontelui a consfinţit printre altele impunerea strictă a vegetarianismului în rândurile adepţilor bogomili care consideră abjectă orice hrană provenită ex coitu.    

            Lumea, viaţa şi omul însuşi sunt produsul unui şir de activităţi dramatice, sinistre sau criminale. În cele din urmă, această creaţie monstruoasă şi vană este supusă nimicirii. Concluzia trasă de Mircea Eliade din studiul cosmogoniilor dualiste, care au la bază ideea unui arhitect diabolic, a constituit deasemenea, obiectul muncii misionarilor bogomili în expansiunea lor către Occident. Represiunea aspră care i-a avut în vedere a început pe la jumătatea sec. XII deşi o bună perioadă de timp (în timpul banatului lui Kulin din Bosnia între 1180 şi 1214 spre exemplu) a fost chiar religie de stat. Odată cu venirea otomanilor însă cea mai mare parte dintre bogomili se convertesc la islamism pe fondul unsei scăderi a influenţei religioase asupra poporului iar supravieţuirea dogmei a căzut în sarcina misionarilor şi a apocrifelor lor destul de abundente şi longevive. Pătrunzând în Occident, bogomilismul întâlneşte facţiunile protestatare locale cu care rezonează fără îndoială şi cărora le amplifică tentaţia sciziunii, subliniind încă o dată dificultăţile pe care studiul le întâlneşte în stabilirea unei viziuni de ansamblu asupra gnozelor dualiste. Conform Istoriei.. lui Eliade, în primele decenii ale sec. XII se semnalează în Italia, Franţa şi în vestul Germaniei prezenţa misionarilor bogomili, care reuşesc să convertească nobili şi chiar preoţi, între ei numărându-se şi un un consilier al regelui, Robert d’Epernon. Ideile răspândite se refereau în linii mari la faptul că nu Dumneezeu a creat lumea vizibilă, că materia este impură şi că botezul, căsătoria, euharistia şi mărturisirea păcatelor sunt inutile. Fuziunea cu credinţele locale şi cu unele elemente maniheene ia denumirea de catharism (gr. Katheros – pur, gr. Katharezein – a face curat, a purifica) şi sub prezidiul lui Nicetas, patriarh bizantin şi şef al Bisericii bogomile din Dragoviţia se organizează într-o duzină de biserici pe teritoriul Italiei, Franţei, Balcanilor şi în ţările renane. Regele descoperă însă erezia şi provoacă primele tentative de anihilare a catharismului. Adepţii mişcării nu cred nici în Infern, nici în Purgatoriu. Lumea, în viziunea lor, este domeniul lui Satan care a creat-o pentru a putea întemniţa spiritul în materie. Adevăratul Dumnezeu, bun şi luminos, se află departe de lumea aceasta şi l-a trimis pe Christos ca să-i înveţe pe oameni calea mântuirii. Idealul catharilor era, printr-o generalizare vulgară, acela al dispariţiei omenirii prin sinucidere şi prin refuzul de a avea copii promovând desfrâul. O sinteză asupra cosmogoniei cathare este susceptibilă de o obstrucţionare a variantelor asumate de direcţiile apărute în sânul mişcării şi anume cele aparţinând catharilor moderaţi şi ale celor radicali. Miturile lor cosmogonice preiau largo sensu legendele maniheene şi menţionarea unui synopsis închegat de Bonacursus[19] (un cathar convertit la catolicism pe la sfârşitul sec. XII) în Manifestatio haeresis catharorom quam fesit Bonacursus despre un nucleu creaţionist al catharilor monarhişti poate arunca o lumină informativă asupra fenomenului. Aceştia cred că Diavolul a făcut trupul omului, închizând în el un înger de lumină. Apoi a făcut-o pe Eva, a sedus-o şi l-a zămislit pe Cain. Abel a apărut din acuplarea lui Adam şi a Evei. Cain l-a omorât iar din sângele lui Abel s-au născut câinii şi de aceea sunt ei credincioşi omului. Toate câte se află pe lume animate sau inanimate au fost create de către Diavol  iar fiicele Evei zămislesc cu participarea sexuală a demonilor, rasa Uriaşilor, care află secretul că lumea a fost făurită de un principiu rău. Mânios, Diavolul îi distruge prin Potop. Enoh este omul Diavolului, la fel şi Patriarhii. Moise face voia Diavolului şi primeşte Legea de la acesta. David era doar un asasin iar Ilie a fost răpit şi dus la cer de către însuşi Diavolul. Sfântul Duh s-a exprimat uneori prin glasul Profeţilor, însă Ioan Botezătorul este tot omul Diavolului. Concepţiunea Mariei a fost imaculată, fără intervenţia vreunui bărbat, iar Isus nu a avut un trup material. El nu este egalul lui Dumnezeu (doctrină subordinaţionistă) iar Crucea este semnul Fiarei din Apocalipsă. Majoritatea informaţiilor furrnizate de Bonacursus sunt însă tributare cu mici excepţii comentariilor din Interrogatio. Una din diferenţe se referă la împerecherea aştrilor: “Ei cred că Diavolul este Soarele, că Eva este Luna şi că ei făptuiesc adulterul în fiecare lună, ca un bărbat cu o prostituată. Şi toate stelele sunt demoni.” (Diabolum esse Solem, Lunam esse Evam et per singulos menses dicunt eos fornicari)[20]. Nu vom insista asupra organizării ecleziastice a catharilor la fel cum nu am insistat nici în cazul celorlalte orientări dualiste, acesta nefiind unul din scopurile acestui studiu. Vom aminti însă că poziţia Bisericii creştine începând cu bogomilismul ia forme violente şi că în noiembrie 1207, papa Inocenţiu al III-lea proclamă cruciada împotriva Albigenzilor, singura cruciadă care în mod ironic, subliniază Eliade, a înregistrat un real succes. Înfrângerea catharilor după masacrul de la Montségur a dezvăluit lumii amploarea şi cerbicia Inchiziţiei şi a accentuat imaginea unui corp religios mustind de obscuritate şi misticism cu o umbră ce a acoperit în timp şi celelalte gnoze dualiste.

 

            Cosmogoniile dualiste propun o inovaţie absolută: lumea a fost creată cu ajutorul Diavolului. Esenţa Diavolului a făcut obiectul multor dispute savante şi cercetările promotorilor dualismului au căutat să interpreteze esenţa lui în diverse moduri, asociindu-i diverse ipostaze, însă pesimismul tuturor l-a dat ca o necesitate sigură a primelor reflecţii asupra experienţelor lumii[21]. Maniheiştii cred că lumea a fost creată de Bine, pentru anumiţi gnostici precum paulicienii şi catharii radicali de către Rău. Bogomilii şi catharii moderaţi credeau că lumea a fost creată de către Bine şi organizată de către Rău, dar Răul depinde de Bine. Prin toate aceste permutări, dualismul se distanţează ferm şi sigur de una din operele de bază pentru creştini şi iudei şi anume de Vechiul Testament. Analizele gnosticilor au căutat să realizeze configuraţii mereu noi, să inoveze pe marginea unui material mitic preexistent, în condiţiile în care Geneza nu contrazicea nimic iar compilatorii Bibliei nu au prevăzut raţionalismul iminent al Evului Mediu timpuriu. “Pentru că tendinţa lor este de a se reproduce la nesfârşit plecând de la un număr de principii simple ele au reuşit să sfideze în diacronie persecuţiile, sabia şi rugul, ca să ajungă la manifestare. Semnele au trecut prin oameni, lăsând în urmă victime. Lecţia dualismului nu a fost însă zadarnică: nimic din ceea ce obligă la gândire nu este zadarnic, căci fisurează adevărurile acceptate. Or, în mecanismul generator al miturilor nu există vreun adevăr mai adevărat decât celelalte: The mind is its own place, and in it self/ Can make a Heav’n of Hell, Hell of Heav’n.  (John Milton, Paradise Lost)[22].

 

 

 

 

Bibliografie selectivă

Eliade, Mircea – Istoria ideilor şi credinţelor religioase vol. II, Bucureşti , Ed. Univers enciclopedic, 2000

Culianu, Ioan Petru – Gnozele dualiste ale Occidentului Iaşi, Polirom, 2002

Culianu, Ioan Petru – Arborele gnozei Iaşi, Polirom, 2005

Scholem, Gershom – Origins of the Kabbalah Princeton University Press, 1990

Kernbach, Victor – Biserica în involuţie Bucureşti, Ed. Politică, 1984

Thomassen, Einar – The spiritual seed: the church of the valentinians Leiden, 2006

Wautier, André – L’Evangelion marcionite

Prevost, Jacques Henri - Petit Manuel d’Humanité, CAHIER 24 - De la Gnose aux Cathares în http://jacques.prevost.free.fr/cahiers/cahier_24.htm#a4

http://www.etymonline.com



[1] Mircea Eliade – Istoria ideilor şi credinţelor religioase vol. II, Bucureşti , Ed. Univers enciclopedic, 2000, p. 447

[2] Ioan Petru Culianu – Gnozele dualiste ale Occidentului Iaşi, Polirom, 2002, p.13

[3] Ioan Petru Culianu – Arborele gnozei Iaşi, Polirom, 2005 p. 111

[4] Idem

[5] Gershom Scholem – Origins of the Kabbalah Princeton University Press, 1990, p. 68

[6] Victor Kernbach – Biserica în involuţie Bucureşti, Ed. Politică, 1984, p. 300

[7] Einar Thomassen – The spiritual seed: the church of the valentinians Leiden, 2006, p. 25

[8] apud I. P. Culianu op. cit.

[9] Ulterior a fost preferată ipoteza înşelării purităţii Bisericii creştine şi a metaforizării acestui delict

[10] André Wautier – L’Evangelion marcionite

[11] Jacques Henri Prevost - Petit Manuel d’Humanité, CAHIER 24 - De la Gnose aux Cathares în http://jacques.prevost.free.fr/cahiers/cahier_24.htm#a4

 

[12] Ioan Petru Culianu – Gnozele dualiste ale Occidentului Iaşi, Polirom, 2002, p. 194, preluare din Sf. Augustin – Contra epistula Fund.  XIII 182-3, pp. 423-5

[13] Idem.

[14] Epifaniu sau traducerea în latină a Actelor lui Archelaus

[15] Sf. Augustin - De Moribus Ecclesiae Catholicae et de Moribus Manichaeorum în I.P. Culianu, op. cit. p. 197

[16] Apud I.P. Culianu, op. cit. p. 201

[17] Mircea Eliade – Istoria.. p. 582

[18] I.P. Culianu, op. cit. P. 241

[19] În  I.P. Culianu, op. cit. p. 266

[20] Cf. I. P. Culianu – The Sun and the Moon, p. 90

[21] I.P. Culianu, op. cit. p. 294

[22] I.P. Culianu, op. cit. p. 299

Ultima actualizare în Sâmbătă, 09 Octombrie 2010 18:16
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Revista cu ISSN

Contractul colectiv de munca unic la niv…

CONTRACT COLECTIV DE MUNCA UNIC LA NIVEL DE SECTOR DE ACTIVITATE INVATAMANT PREUNIVERSITAR   A fost semnat Contractul Colectiv de Munca unic la nivel de sector de activitate invatamant preuniversitar, negociat si semnat...

Read more

Spune NU drogurilor - tipuri de droguri …

Spune NU drogurilor - tipuri de droguri - hasis, marihuana

1.     Haşişul şi marihuana   Droguri din această categorie de substanţe:  Cannabis-ul este denumirea generică pentru produsele vegetale obţinute din cânepa de cultură (cannabis sativa) plantă ce conţine substanţe halucinogene (compusul psihoactiv...

Read more

Dezvoltarea abilitatilor de scriere la l…

DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR DE SCRIERE LA LIMBA ENGLEZĂ   Prof. Gâbu Maria Lorena Școala “Alexandru Moruzi”, comuna Pechea, jud. Galaţi   Dezvoltarea abilităţilor de scriere în limba engleză constituie o parte importantă a muncii profesorului la...

Read more

Study on expressing present and past rou…

STUDY ON EXPRESSING PRESENT AND PAST ROUTINE IN ENGLISH   Prof. Simona PISOI Colegiul Naţional Carol I, Craiova     SUMMARY English has no single verb expressing habitual aspect. Instead, habitual behaviour is indicated in various ways,...

Read more

Activitatea asociatiei sportive scolare

METODOLOGIA ORGANIZĂRII ŞI DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢILOR DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR      CAPITOLUL X    ACTIVITATEA ASOCIAŢIEI SPORTIVE ŞCOLARE  Art.47. Asociaţia sportivă reprezintă principala formă extraşcolară de organizare a activităţilor competiţionale şi necompetiţionale ale...

Read more

Lecturi limba si literatura romana pentr…

LECTURI LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ PENTRU CLASA A XII-A Lecturi obligatorii - Literatura română pentru clasa a XII-a:Ion Băieşu - TeatruLucian Blaga - TeatruNicolae Breban - Animale bolnaveTraian T. Coşovei -...

Read more

Educatia digitala in scoala romaneasca

EDUCAȚIA DIGITALĂ ÎN ȘCOALA ROMÂNEASCĂ   Profesor Magaz Vasilica Georgeta Liceul Teoretic “ Callatis”, Mangalia                    Rezumat - Acest secol este fără îndoială, secolul culturii digitale. Educaţia digitală este  una din preocupările de bază...

Read more

Opiniile marilor oameni de cultura despr…

OPINIILE MARILOR OAMENI DE CULTURĂ DESPRE TRADUCERE   Octavian Horia MINDA Şcoala cu clasele I-VIII, Sanandrei, Timis     Traducerile au jucat şi continuă să joace un mare rol, fiind un important mijloc de comunicare în...

Read more