COMUNICAREA ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE, ÎN CONTEXTUL DESCENTRALIZĂRII SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

prof. istorie Luminiţa Simona Feşnic

Liceul Teoretic “Onisifor Ghibu”, Oradea

Scopul acestui articol este sublinierea unor probleme ce marchează mult “trâmbiţata” descentralizare a sistemului de învăţământ, în contextul crizei deosebit de grave prin care trece sistemul educaţional românesc şi societatea românească per ansamblul ei. Sigur că relaţia şcoală-familie-comunitate se vrea apropiată de perfecţiune, dar trebuie să recunoaştem că se face prea puţin în acest sens,vina aparţinând tuturor factorilor implicaţi.

  De  aproximativ 10 ani se vorbeşte cu insistenţă despre descentralizarea la nivelul conducerii şcolii, a deciziei cu privire la angajarea personalului, a administrării fondurilor şi  patrimoniului puse la dispoziţia şcolii.

            Pentru mulţi poate părea fără nicio legătură criza sistemului educaţional, criza managerială a şcolii şi descentralizarea învăţământului. Descentralizarea învăţământului înseamnă, însă, implicarea nemijlocită a părinţilor, a comunităţii, a autorităţilor publice locale la conducerea şi administrarea şcolii şi mai înseamnă împuternicirea prin lege a directorului de şcoală şi a consiliului de administraţie al acesteia, cu o reală putere de decizie în ce priveşte politicile de personal şi măsurile pe care le pot lua pentru eradicarea oricărei manifestări de indisciplină.

Poate directorul de şcoală – singur sau împreună cu consiliul de administraţie să angajeze şi să salarizeze corespunzător un bun cadru diactic sau să destituie un profesor „nepregătit”? Nu, pentru că nu el a angajat acel cadru didactic. Dar poate el proteja un cadru didactic împotriva actelor de violenţă fizică şi morală comise de „nişte copii“? Nu, pentru că şi aceştia sunt protejaţi de lege şi au dreptul la învăţătură. Iar părinţii, comunitatea locală nu au, legal, absolut nicio putere de intervenţie în aceste cazuri.

În relaţia şcoală – familie – comunitate, fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei, iar prin idealul educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.

Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, subordonate idealului social şi educaţional.

În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei factori deopotrivă: şcoală – familie – comunitate.

O analiză atentă a situaţiei relevă faptul că, legat de relaţia părinţi-şcoală, în România de azi sunt multe aspecte/probleme confuze, nerezolvate şi care trebuie urgent elucidate prin lege, dar, mai ales, printr-o intensă muncă de educaţie şi pregătire a părinţilor în legătură cu rolul lor în viaţa şcolii. Se pune  întrebarea dacă părinţii elevilor au capacitatea şi calităţile de a deveni parteneri valabili în procesul de management al şcolii.

Astfel:

¨      cadrul legal în care aceştia pot juca un rol adevărat în viaţa şcolii este confuz, insuficient definit şi depăşit;

¨      nu se cunoaşte (dar putem bănui), cât de bine pregătiţi sunt părinţii să înţeleagă sistemul de învăţământ, să capete abilităţi de lider de opinie sau să devină disponibili la asociere în vederea atingerii unui scop comun în beneficiul elevilor;

¨      nu sunt suficient de bine relevate şi cunoscute contribuţia materială şi implicarea voluntară a părinţilor în actul educaţional şi, mai ales, cu cât influenţează această contribuţie statutul şi calitatea şcolii;

¨      nu se cunosc foarte bine care sunt aşteptările părinţilor de la sistemul educaţional, iar aceştia nu cunosc, la rândul lor, obligaţiile ce le revin pentru ca succesul actului educaţional să fie asigurat; relaţia firească a cadrelor didactice cu părinţii a fost întreruptă de un dezinteres datorat ambelor părţi, dar şi de lipsa oricărui control exercitat de conducerea şcolii în legătură cu modul în care profesorii şi învăţătorii se achită de această obligaţie profesională elementară.

Analizate succint, aceste neregularităţi dezvăluie şi posibilele căi de urmat pentru înlăturarea lor. Este clar că, în primul rând este nevoie de adoptarea cât mai urgentă a noilor proiecte de legi privind învăţământul preuniversitar şi Statutul personalului didactic în care să fie legiferate cu claritate puterea de decizie a directorului, a părinţilor şi comunităţii – prin intermediul consiliului de administraţie al şcolii, în legătură cu asigurarea disciplinei şi atmosferei morale din şcoală.

Este nevoie, de asemenea, de instituirea unui sistem de formare a părinţilor care să asigure un transfer de cunoştinţe, experienţe şi exemple de bună practică din partea profesorilor şi a directorilor de şcoli.

Părinţii trebuie educaţi şi responsabilizaţi în legătură cu viitorul copiilor lor, cu rolul lor şi al şcolii la formarea acestui viitor. Programele de educaţie pentru părinţi pot înlătura multe dintre limitele participării lor active la procesul educaţional şi pot elimina neîncrederea acestora în procesul de învăţământ.

Participarea reală a părinţilor la viaţa şi conducerea şcolii a devenit o problemă stringentă în România. Rezolvarea acestei probleme este o responsabilitate naţională şi – în contextul descentralizării – una locală.

Buna colaborare şi comunicare între şcoală, familie şi autoritarea locală determină îmbunătăţirea climatului şcolar şi creează un mediu sigur, propice actului educaţional de calitate.

        Adunările pe şcoală cu părinţii, şedinţele pe clasă, consultaţiile în grup şi convorbirile individuale, vizitele în şcoală şi cu şcoala, excursiile şi călătoriile, lectoratele pedagogice pentru părinţi, formează un complex de activităţi necesare creşterii continue a valorilor educative atât în şcoală cât şi în familie.

Aceste întâlniri cu părinţii trebuie să se desfăşoare pe o bază tematică solidă. Ea poate să facă parte dintr-un ansamblu de probleme educative a căror conştientizare, dezbatere şi rezolvare operaţională reclamă continuitate, reluare şi dezvoltare în perioade de mai lungă durată. Munca şcolii cu familia impune un sistem, o unitate de obiective, metode şi măsuri care să conducă această colaborare specială să nu se desfăşoare pur şi simplu incidental.

Munca şcolii cu familia poate lua metodologic şi forma unui experiment de pedagogie socială, vizând organizarea şi analiza activităţii, verificarea obiectivelor, metodelor şi procedeelor folosite prin lectorul pentru părinţi, în şedinţele cu părinţii, la consultaţii şi convorbiri, în privinţa legăturilor permanente, între şcoală (proces de învăţământ) şi familie.

“Caietul dirigintelui” sau “Jurnalul clasei” sunt documente care pot să conţină însemnările dirigintelui cu privire la activităţile desfăşurate cu familia sau însemnările unor părinţi despre munca lor de sprijinire a şcolii sau de organizare a condiţiilor de instruire şi educare acasă a copiilor, de îndrumare a pregătirii pentru şcoală.Fundamentarea pedagogică şi interdisciplinară a colaborării şcolii cu familia, în contextul modernizării procesului de învăţământ, trebuie să corespundă atât obiectivelor teoretice, cât şi acţiunii educative.

Procesul de învâţământ trebuie să se ridice la acel nivel de unitate instructiv-educativă care să asigure optimizarea didactic-educativă a muncii în clasă printr-o întemeiată cunoaştere a elevului ca individualitate, ca produs al familiei. Procesul instructiv -educativ în clasă trebuie să coreleze şi să sprijine, să asocieze procedeele de educaţie în afara clasei, în familie, în viaţa socială.

Cunoaşterea condiţiilor familiare ale fiecărui elev în parte, în sine şi pentru sine, nu este suficientă cu atât mai puţin dacă se realizează după o rămânere în urmă a elevului sau după un act de comportare necorespunzătoare. Deci, se impune o cunoaştere prealabilă,preventivă a fiecărei familii.

Modernizarea şcolii, a procesului de învăţământ, reclamă cercetarea mediului familial de ansamblul în care se desfăşoară activitatea şcolară. Este vorba de cunoaşterea profesiunilor şi ocupaţiilor, a locurilor de muncă ale membrilor familiei, a gradului de instrucţie, a bugetului, de timp, a condiţiilor educaţionale şi social-morale.

Relaţia şcoală-familie include activităţi de amenajare a sălii de clasă în care învaţă elevii, participări ale părinţilor în organizarea activităţilor extracurriculare şi educative precum: carnavaluri, excursii, drumeţii, şcenete de teatru, etc.

Prin toate aceste colaborări şcoală-familie se doreşte ca familia să se dezvolte ca un izvor de educaţie nouă. În acest sens, putem considera că fundamentarea pedagogică a conlucrării şcolii cu familia devine expresia unei conştinţe active despre pluritatea izvoarelor de educaţie.

În fiecare familie, indiferent de gradul ei de emancipare pedagogică, „zestrea educativă”se poate transmite în trei moduri: comunicare verbală, propria comportare morală şi exemplele pe care ni le furnizează copilul, îmbinând armonios toate aceste căi. Creşterea şi educarea copilului reprezintă unul din cele mai complexe acte dedicate vieţii. Familia modelează materia primă umană. Ea oferă matricea pe care se mulează şi se formează personalitatea social-umană a individului.

Procesul educativ este în fond, viaţa din familia noastră cu tot ce aduce ea, cu măruntele şi variatele aspecte ale faptelor cotidiene. Viaţa îţi cere permanent reacţii adecvate în raporturile cu copilul şi nu-i deloc uşor să găseşti întotdeauna rezolvarea cea mai potrivită fiecărui caz în parte, mai ales că, ce cele mai multe ori, eşti obligat să acţionezi cu promptitudine. În aceeaşi situaţie este pus şi dascălul, atât acasă, cu proprii copii, cât şi la şcoală, cu elevii săi.

Dacă unitatea de cerinţe a membrilor familiei e absolut necesară pentru reuşita educaţiei, e neândoios că este la fel de necesară unitatea de vederi şi cerinţe dintre familie şi şcoală, familie, şcoală şi societate. Şi cum şcoala are mijloace de influenţare mult mai puternice, se riscă ca elevul, când mintea îi va fi mai coaptă, să piardă încrederea şi preţuirea de care ar trebui să se bucure părin ţii în ochii copilului.

 Desigur că, de dragul unităţii de cerinţe în munca educativă, nu se pot face concesii raţiunii, principialităţii. Modul de viaţă al familiei trebuie să se caracterizeze printr-un stil frumos, sănătos în relaţiile dintre membrii familiei, printr-un climat principial şi o viaţă bine organizată.

Influenţa educativă a familiei nu se sfârşeşte la şapte ani. Ea îmbracă alte aspecte şi se împleteşte strâns cu influenţa şcolii şi a societăţii. Colaborarea strânsă şi sinceră dintre familie şi şcoală dă rezultate minunate, pentru că, oricât de mare şi importantă este forţa educativă a unui colectiv, dacă nu există această colaborare, dacă se creează o contradicţie între modul de educaţie din şcoală şi cel din familie, remedierea greşelilor educative este mult îngreunată.

În concluzie, educaţia copiilor necesită un efort deosebit din partea tuturor şi trebuie să fie făcută cu principialitate şi perseverenţă.

      Bibliografie:

Ø      Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2006