ASIGURAREA ŞI MANAGEMENTUL CALITĂŢII

ÎN SISTEMUL EDUCAŢIONAL ROMÂNESC

Mihai Ștefania – Monica

Școala cu clasele I – VIII Vitănești, Județul Teleorman

Calitatea în educaţie înseamnă asigurarea pentru fiecare educabil a condiţiilor pentru cea mai bună, completă şi utilă dezvoltare. Calitatea este dependentă de valorile societăţii în care funcţionează sistemul respectiv de educaţie. Valorile calităţii în educaţie ar putea fi: democraţia, umanismul, echitatea, autonomia morală şi intelectuală, calitatea relaţiilor interpersonale, îmbogaţirea comunităţii, inserţia optimă socială şi profesională, etc. Lucrarea de faţă îşi propune o evaluare, o analiză şi o strategie de îmbunătăţire a managementului calităţii în învățământ.

Într-o economie de piaţă funcţională în care concurenţa este acerbă, prestatorii de servicii educaţionale (învăţământ de stat şi particular) sunt constrânşi să ţină cont de cerinţele societăţii şi, din ce în ce mai mult, de nevoile consumatorilor de educaţie.

            Tinerii din ziua de astăzi au acces facil şi rapid la diverse surse de informare, devenind astfel tot mai bine informaţi şi, în acelaşi timp, mai exigenţi în privinţa actului educaţional. Din aceasta cauza managerii şcolari trebuie să acorde o atenţie deosebita calitatii procesului educaţional în toate etapele sale. Ei trebuie să ştie cum să obţină calitatea educaţională, să o poată evalua şi să o îmbunătăţească.

            Toate aceste competenţe impun managerului şcolar, responsabilului Comisiei pentru Evaluarea şi Asigurarea Calităţii şi echipei ce formează această comisie, o bună pregatire în domeniul managementului calităţii educaţionale, fără de care calitatea rămâne doar un deziderat la nivel declarativ.

            Calitatea   este un concept nou pe care elevii nu îl pot înţelege cu uşurinţă, mai ales pentru că privesc cu reticenţă aceste schimbări în sistemul de educaţie. Avem de a face cu o abordarea foarte novativă a conceptului de calitate prin aceea că se încearcă aducerea acestei noţiuni, deseori abstractă şi generică, la nivelul de înţelegere al copiilor din învăţământul şcolar. Acest lucru este o premieră chiar şi pentru Uniunea Europeană, unde nu există încă un studiu sistematizat al aspectelor legate de calitatea vieţii şi a mediului la vârste atât de fragede cum se încearcă în România.

Dicţionarele sau literatura de specialitate oferă numeroase alte definiţii ale calităţii, ca de exemplu:

·    Calitatea este satisfacerea clientului („customer satisfaction”);

·    Calitatea este aptitudinea de a fi corespunzător utilizării („fitness for use”);

·    Calitatea este ceea ce clientul e dispus să plătească în funcţie de ceea ce obţine şi valorifică[1].

Calitatea unei instituţii de învăţământ este determinată de calitatea proceselor şi de calitatea serviciilor educaţionale oferite.

Este important de precizat că, pentru procesul de învăţământ, calitatea nu este produsă şi definită exclusiv de şcoală ca ofertant de servicii educaţionale, ci de beneficiarii şi clienţii educaţiei. Aceştia trebuie permanent consultaţi, iar satisfacţia lor să fie un motiv permanent de preocupare pentru  pentru instituţiile  de educaţie în aşa fel încât să se genereze  un sistem concurenţial[2].

Realizarea obiectivelor amintite se asigură prin procesul didactic, activitatea educaţională şi o multitudine de servicii specifice unităţilor de învăţământ. Calitatea procesului de învăţământ depinde de calitatea acestor trei componente. Competenţa managerială a personalului de conducere este definitorie.   

Managerul şi corpul profesoral trebuie să constientizeze că şcoala are misiunea de a asigura elevilor o pregatire ştiinţifică, profesională şi morală, astfel încât, ei să fie capabili de a utiliza informaţiile cu succes în timpul studiilor sau dupa integrarea socio - economică.

            Din aceasta cauză, obiectivul principal al şcolii trebuie să fie calitatea actului educaţional, care se regăseşte în personalităţile puternice, bine ancorate în realitatea moral-comunitară a elevilor. La realizarea calităţii educaţionale trebuie să contribuie personalul didactic, auxiliar şi personalul administrativ (nedidactic), în funcţie de competentele şi responsabilităţile ce revin fiecaruia prin fişa postului.

Asigurarea calităţii înseamnă crearea încrederii, în rândul publicului, că sistemul naţional de învăţământ românesc răspunde aşteptărilor, face ce trebuie, cheltuieşte banul public în chip eficace şi eficient. Motivele pentru care s-a luat o asemenea decizie sunt legate de noua condiţie a universităţii ca învăţământ de masă, de convergenţa sistemică europeană, de facilitarea circulaţiei internaţionale a forţei de muncă, ce presupune recunoaşterea diplomelor etc. Asigurarea calităţii face parte din managementul calităţii, adică un întreg ansamblu de măsuri care au ca scop ca universităţile să poată planifica obţinerea calităţii, să-i determine parametrii, s-o măsoare şi să dovedească rezultatul obţinut.

            Prin urmare, pentru a se crea un sistem de asigurare a calităţii,  trebuie în prealabil introdus un sistem de management al calităţii. Este o sarcină complexă, care presupune în primul rând schimbarea mentalităţii şi percepţiei pe care  o au pe de o parte cadrele didactice din învăţământul preuniversitar si universitar şi pe altă parte masele largi, beneficiarii direcţi ai sistemului de reformă. 

            Cheia spre calitatea învăţămantului preuniversitar constă în termenul de “adaptare”: o adaptare la varsta elevilor, la stilurile lor de învăţare, la valorile societăţii romaneşti, la nevoile elevilor, la perspectivele lor de viitor, etc. Un invatamant preuniversitar de calitate presupune integrarea valorilor şi principiilor democratice, a drepturilor şi obligaţiilor partenerilor, fiind conceput într-un spirit de transparenţă, responsabilizare şi implicare, atât a şcolii ca furnizor de educaţie, cât şi a familiei – elev şi părinte – ca beneficiar al serviciului educaţional.

            În concluzie, putem spune că în fiecare unitate de învăţământ, managerul, responsabilul Comisiei de Evaluare şi Asigurare a Calităţii şi membrii acestei comisii, personalul didactic, personalul didactic auxiliar şi personalul administrativ (nedidactic) devin responsabili de implementarea şi asigurarea calităţii serviciilor educaţionale oferite şi o garantează beneficiarilor.

            “Ceea ce merită să fie făcut, merită să fie bine făcut” (Nicolas Poussin).
            Reforma învăţământului a inclus şi până acum elemente ale asigurării calităţii în educaţie, dar abia recent, calitatea învăţământului românesc a fost definită ca prioritate şi pentru învăţământul preuniversitar. Dimensiunea europeană a calităţii a fost completată cu cerinţe ale societăţii româneşti, împlinindu-se astfel cerinţa de „a gândi global şi a acţiona local”.
Pornind de la cuvintele lui Nicolas Poussin si pătrunzand în domeniul educaţiei, observăm că se acordă tot mai multă atenţie calităţii. Această calitate a învăţămantului preuniversitar este asigurată prin coalizarea mai multor factori dintre care un rol important îl au dascălii.
            În societatea postmodernă, şcoala ca instituţie a cunoaşterii deţine o poziţie fundamentală. Măsura dezvoltării unei societăţi poate fi relevată nu numai de indicatori economici şi de calitate a vieţii, ci şi de cei care privesc educaţia şi calitatea şcolii, respectiv de indicatori referitori la modul de organizare a cunoaşterii şi a învăţării, de tipurile de performanţe aşteptate, de calitatea activităţii educative şi de modalităţile de distribuire în societate a educaţiei[3].

            Instituţiile de învăţământ sunt organizaţii furnizoare de servicii profesionale şi ştiinţifice. “Produsele” oferite de învăţământ sunt competenţa şi cunoaşterea, produse imateriale, furnizate societăţii sub diverse forme:

• pregătirea de specialişti în domenii specifice – transfer de competenţe prin intermediul absolvenţilor.

• cercetare ştiinţifică fundamentală şi aplicată, consultanţă, expertiză – lărgirea orizontului cunoaşterii umane, transfer de competenţă către organizaţii ale mediului socio-economic, în scopul generării noului şi creşterea competitivităţii acestora.

• implicarea membrilor comunităţii academice în viaţa societăţii – transfer de competenţă realizat prin implicarea directă în organisme ale comunităţii locale, regionale, naţionale şi internaţionale.

            Pe segmentul învăţământ, produsul final al şcolii nu este absolventul, ci dezvoltarea lui umană ca valoare adăugată, competenţa dobândită de acesta la terminarea studiilor. Rezultatul final poate fi exprimat prin suma de abilităţi şi cunoştinţe dobândite, care îi permit acestuia să se insereze în mod eficient şi să se realizeze profesional într-un domeniu specific al vieţii socio-economice. Validarea internă a competenţei menţionate este dată de acordarea de către instituţia de învăţământ superior a unei diplome care recunoaşte dobândirea unei calificări, iar cea externă de măsura în care cunoştinţele şi abilităţile dobândite au contribuit la formarea capacităţii absolventului de a răspunde cerinţelor domeniului amintit, şi implicit la realizarea sa profesională şi materială pe acest temei[4].

Standardul defineşte asigurarea calităţii ca fiind: parte a managementului calităţii concentrată pe furnizarea încrederii că cerinţele referitoare la calitate vor fi îndeplinite[5].

Asigurarea calităţii presupune atât obiective interne cât şi externe:

• intern, în cadrul unei organizaţii, asigurarea calităţii furnizează încredere managementului;

• extern, asigurarea calităţii furnizează încredere clienţilor sau altora.

            Se poate observa că, în timp ce controlul calităţii se referă la mijloacele operaţionale utilizate pentru a satisface condiţiile referitoare la calitate, asigurarea calităţii are drept scop furnizarea încrederii în această satisfacere, atât în cadrul organizaţiei cât şi în exterior, faţă de clienţi şi societate.

            Pentru realizarea asigurării calităţii sunt uzuali următorii paşi[6]:

• întocmirea de documente care susţin politica organizaţiei în domeniul calităţii;

• organizarea resurselor pentru implementarea acestei politici;

• stabilirea măsurii în care produsul sau serviciul are caracteristici care satisfac nevoile clientului;

• evaluarea proceselor, produselor, serviciilor organizaţiei şi determinarea locului şi tipului de riscuri privind apariţia non-calităţii;

• determinarea măsurii în care aceste riscuri sunt ţinute sub control;

• stabilirea modului în care se evaluează conformitatea produsului cu caracteristicile prescrise.

Bibliografie:

1.      Oprean, C., Ţîţu, M. Managementul calităţii în economia şi organizaţia bazate pe cunoştinţe, Editura AGIR, Bucureşti, 2008.

2.      Ţîţu, M., Oprean, C. Managementul strategic, Editura Universităţii din Piteşti, ISBN 978-973-690-647-3, Piteşti, 2007.

3.      Olaru Marieta, Tehnici şi instrumente utilizate în managementul calităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

4.      Suciu, O., Oprean, C. Calitatea globală concurenţială, Editura AGIR, Bucureşti, 2007